în mare, nu e nimic deosebit.
Domniile Voastre aţi trecut de stâlpii lui hercule. în marele necunosut, oceanul despărţitor de continente, marea mea indiferenţă cu sirene care cântă în direcţiile golului, spre deosebire de vanitoasele sirene cuprinse într-un cadru mic, mediteranean. şi antic, pe deasupra.
iubiţilor, vă dispreţuiesc mai profund decât adâncurile indiferenţei mele unde nu a ajuns picior de om.
mai profund decât orice cuvânt despre iubirea ca idee din cărţile tuturor religiilor din câte sunt.
doare foarte tare.
bineînţeles că dispreţul mi-e doar un procent din cât v-am vrut şi nu pot să nu vă vreau mereu. însă dorinţa mea şi persoanele care sunteţi sunt două sau mai multe chestiuni deosebite: până la mezalianţa veritabilă: alienare fără urmă de pod prin atmosfere diferite.
revenind cu picioarele pe pământ:
nu există merit propriu în hrana pe care ţi-o cumpără părinţii din munca lor.
s-a întâmplat să li te naşti, vei fi mereu copilul lor. chiar şi cu ei pe patul morţii, dacă ai bunul simţ să le atingi buzele cu lingura de supă.tot nu eşti decât copilul lor. faţă de ei, cu ei.
nu e meritul vostru că sunteţi iubiţi ci, foarte probabil, datoria altora, pe care aceştia şi-o plătesc cu zile pierdute la locul de muncă a iubirii. care este un loc cu pereţi de birocraţie şi praf de oase ale străbunilor prin vârfurile degetelor tinere, exaltate, febrile de un tremur bolnăvicios de a crea lumi noi, noi, NOI!!!!! – pe fundaţii sigure. vechi, de ruine.
le sunteţi crucea pe care o purtau în numele unui – unei – în numele unui cuvânt, pentru că suntem în aceeaşi oală de cuvinte.
dar încrederea ar trebui să amestece în supa primordială.
şi deci aţi vrut să fiţi deosebiţi – ?
a fost atât de simplu: să te comporţi ca dobitoacele. de la faptă la persoană e un singur gest. chiar impulsul creierului spre muşchi. ajunge o vorbă.
m-au urlat multe. (vorbe). mi-au tatuat rani prin sange. prea multe (vorbe): o propoziţie întreagă de dobitocie supremă.
vă cred.
se poate.
dobitoci veritabili.
de la cuvântul iubirii la durerea cruntă a dispreţului nu e un pas. e doar persoana care vă trece calea. şi v-am trecut-o tuturor, câţi aţi şezut, cerşetori intelectuali, pe podul care nu face legătura între nimic şi nimic altceva.
urăsc hrana pe care v-aţi supt-o din vârfurile degetelor mele de mamă fără voie.
dispreţuiesc entitatea fiinţei, care v-a permis cu toată minciuna conştiinţei voastre: sunteţi fără să fiţi şi fără a fi nicăieri. nicicând. copii în faşă, criminali.
şi pentru pământul pe care mi l-aţi rupt de sub picioare când renunţasem la un ocean de apă vie până în întunecimi, de dragul luminii soarelui în părul vostru cu urme de vânt şi anotimpuri.
şi pentru paşii pe care îi batatoriţi într-un perpetuu tontoroi pe loc.
de la mine până în depărtările voastre a fost pasul meu avântat, cu picioare înjunghiate.
de la voi la mine e hăul dobitociei voastre şi marea înecată în grozava mea indiferenţă.
noapte bună prin staule. nu mai faceţi zgomot, cerul, chiar când nu se vede de noapte: este: şi e minunat de frumos – faţă de voi, care nu sunteţi.
