mi-a stat un gând brusc prin stratul superficial de voci din frunte:
“milenara bătaie de cap – cine sunt eu? – mai bine o rezolvi cu – cine n u sunt eu? . – drept care am alergat scurt printre posibilităţi, le-am dat la o parte cum zoream spre final, şi: etapta următoare: c e nu sunt eu?
n-am răspuns, dar am înţeles un picuţ mai bine ce-ar putea fi.
my dear. cine incearca sa impresioneze l u m e a , sa creasca in ochi straini – scade.
that much about “ai cam slabit”
* aforismul instantaneu ii apartine initial irinei. verba volant, eu am prins penele din umbra mmm urma.
“ce tricou de mamaia” – albastrucersenin cu holiday colorat cu câteva steluţe în fundal.
“nici măcar un che guevara, ceva acolo..”
da. pentru că libertatea din vamă cere uniformă de recunoaştere că eşti liber, adică moda celor care au spus ceva cu câteva decenii în urmă, dar noi putem mai mult, credeţi-mă, chiar şi numai pentru că suntem viitorul lor
iar muzica e neapărat ruoc rău şi antisocial, am spune, în ciuda automobilelor care cred că socializează, la cât de parcate sunt înghesuite la două palme de plajă.
ceea ce e ok.
dacăcădem de-acord că nu mai e cazul să fim rebeli cum au fost părinţii părinţilor noştri, ci poate mai rezonabili, cum nu prea e nimeni pe la noi.
apropo de câţi ca voi.
apropo no2: era absolut mizerabilă plaja, pe o porţiune cu peturi, pungi şi altele, pentru toţi copiii.
de cele mai multe ori pe săptămână, sunt singurul om din viaţa mea
THE LOVE SONG OF J. ALFRED PRUFROCK
T.S.Eliot
ET us go then, you and I, oribil. urât. dizgraţios, ca un abur cleiosgălbuistătut.
două clipocituri zglobii din râul de munte din apropiere, raze cu lumini printre împânzeli de copaci verzi, de jos, din pădure şi
aburul sclipeşte auriu, uşurel prin aer. sufocă orice călător trecător prin el.
n e î n c r e d e r e.
p.s: da, chiar trebuia să explic la ce mă refer. să nu crezi neapărat cum sclipesc uneori auriu. mizerii spirituale. evaporări recondensări genetice. îmi pare rău, îmi par rău.
oceanul atlantic împietrit între continente, de sus până jos. valuri largi cât un orizont mic, de la ţară, valuri împietrite verzui deschis, cu breton alb de spumă de piatră.
deasupra mai mare decât oceanul de dedesubt: cerul oglinda apei de dincolo, ochiul sticlos albastru al apei de dincolo.
pe coasta europei de vest până-n vârful de jos pe marginea africii de vest
pe coasta lungă a americilor de est
copii înşiraţi pe malul din beton îşi bălăngăne picioarele deasupra valurilor împietrite cu spumă de marmură şi gresie aspră.
el şi-ar permite să:
“nu cred. dar e adevărat.*”
*copyright tomi, 2008.
în 2007, asta era anul trecut, un accident şi: fiul lor remus, douzăceişi.. numaimultdetrei de ani – - a murit. era IT-ist cu loc de muncă pe care şi-l lungea serile acasă, avea prietenă drăguţă, râd amândoi, îmbrăţişaţi, în poze. poze vechi de-acum, mă gândesc. în câteva minute, o poză devine veche. îngălbeneşte psihic. remus nu mai păşeşte pe acest pământ de un an. încerc să-mi închipui cum e, încerc să dispar ca o părere dinainte ochilor mamei care îşi aminteşte lucruri de care eu nu ştiam, nici nu ar fi avut sens să ştiu, dar ei doi sunt proprietarii, eu şi cristi am închiriat apartamentul lui remus. mama lui remus a adus poze cu remus, i le-a cerut cristi, el ştie să se poarte cu oameni în situaţii. eu tac şi mai tare cu şirul de poze în mână, le dau înapoi cu o privire în ochii ei: “înţeleg. aş înţelege. nu ştiu. îmi pare rău. cred că e vina mea, nu v-ar fi durut aşa dacă nu aş fi fost aici, azi.. de ce naiba am ajuns să vizitez apartamentul ăsta.” şi totuşi, o văd cum zâmbeşte at times, din cuvinte proprii, din privirea bărbatului spre ea, din cuvintele lui cristi.
azi, tocmai mi-a zâmbit şi el, acum nici jumătate de oră. ieri-alaltăieri au avut parastasul.
retras după ochelari ca după un scut de lacrimi, însă zâmbind – cu seninătatea toamnei, nu neapărat senin.. ceva ca un copil mai vechi, învechit într-o clipire din gene albe.
ce mai contează totul pentru ei, acum, la un an după ce nu mai e nimic
